Teatrul absurd al învățământului românesc Invatamantul.ro
Acest articol reprezintă încercarea mea de a analiza ineficiența sistemului de învățământ și de a arăta cum elevii și studenții sunt victimele acestei ineficiențe.

Subiectul e destul de vast și ca atare articolul este destul de lung. Nu trebuie să îl citiți integral, puteți să aruncați un ochi pe ce subiect vă interesează mai mult, dacă vă interesează vreunul. Am pus cuprinsul în dreapta cu speranța că vă va ajuta. Dacă aveți ceva de comentat, nu vă sfiiți.

Încântat de oaspeți.

1. Despre acest articol

Acest articol reprezintă o promisiune pe care mi-am făcut-o în perioada în care eram student, perioadă ce s-a încheiat de puțin timp. Toate nedreptățile, abuzurile, erorile și aberațiile sistemului de învățământ ne afectează direct în intervalul în care facem parte din acest sistem, în calitate de elevi sau studenți. Odată încheiată această perioadă, rămânem cu diplomele, iar toate neregulile constatate, trăite și resimțite organic nu mai reprezintă interes pentru noi și ca atare le dăm uitarii. Ne vedem de viețile noastre în continuare, pentu că nu vedem niciun motiv de a lupta pentru o cauză ce nu ne mai afectează. Acest sindrom se manifestă de la o generație la alta și poate, peste un număr de ani, unii dintre noi ajungem să facem iarăși parte din acest sistem, de partea cealaltă a baricadei. O baricadă ce nici nu ar trebui să existe, însă din păcate, odată ajunși "oameni mari", devenim orbi și surzi la problemele cu care se confruntă copiii. Începem să ne credem maturi și suntem convinși ca lucrurile stau așa cum le vedem noi.

Elementul central al întregului sistem educațional, cel pentru care există toate școlile, liceele, facultățile, bibliotecile, profesorii, personalul auxiliar, materialele didactice și Ministerul Educației, și anume elevul/studentul, nu are nimic de spus în ceea ce privește organizarea lui. Cei ce iau decizii cu privire la modul în care are loc procesul de învățământ nu urmăresc interesele copiilor. Pe de o parte, faptul că ei au trecut prin acest sistem le oferă informații ce ar putea contribui la îmbunătățirea lui, însă în același timp, însuși faptul că aceste informații se regăsesc undeva în trecutul lor le face să fie șterse sau distorsionate.

2. Despre mine

Am 24 de ani și am absolvit Facultatea de Automatică și Calculatoare, secția Calculatoare, specializarea Inteligență Artificială, din cadrul Universității Politehnice București, în vara anului 2007. Am avut media de absolvire 8.69 și am obținut burse de studiu în 6 din cele 9 semestre (anul V a avut un singur semestru). Am obținut media 10 la proiectul de diplomă. În anul 2000 (clasa a X-a) am luat premiul al III-lea la Olimpiada Națională de Informatică, faza pe țară.

Aceste detalii prezintă relevanță pentru ceea ce urmeză să spun. Dacă nu le-aș fi menționat, ar fi putut exista tentația de a pune criticile pe care urmează să le aduc sistemului de învățământ din România pe seama unor neîmpliniri personale sau nereușite academice.

3. Problemele

Problemele de fond se pot împărți simplu în trei categorii: CÂT se predă, CE se predă și CUM se predă.

3.1. CÂT se predă

3.1.1. Paradoxul

Cu toții am avut un zâmbet ironic în colțul gurii când am aflat că în alte țări împărțirea se învață în clasa a VII-a sau radicalul în clasa a IX-a. Întotdeauna ne-am simțit cumva superiori pentru că la noi se învață mai mult, se vehiculează o cantitate mai mare de informație. Dar omitem sau evităm să ne punem întrebarea cu ce rămânem din toate aceste informații. Este un subiect tabu, un subiect despre care nu prea ne place sa discutăm, însă cu toții suntem conștienți că un om de un intelect mediu aflat, să zicem, la vârsta de 30 de ani, nu mai stăpânește nici 5% din noțiunile prezentate în liceu. Desigur, el "rămâne cu ceva", se mai întâmplă să "îi sune cunoscute" anumite noțiuni sau poate stăpânește ceva mai bine câteva materii cu care a mai avut de-a face ulterior în viață. Uitarea este un proces firesc, însă trebuie să ne dăm seama de următorul aspect: procentul de informație care se uită este direct proporțional cu cantitatea de informație prezentată și invers proporțional cu calitatea prezentării, el nu are o valoare fixă.

Concluzia poate părea paradoxală: mai puțină informație reținută în cazul prezentării unui volum mai mare de informație (și cu atât mai puțină în cazul unei prezentări deficitare).

3.1.2. Experiment

Să presupunem că unei persoane i se dă să rețină în 5 minute 20 de cuvinte. Cel mai probabil ea va reuși să le rețină cu ușurință sau va uita cel mult un cuvânt-două. Am obține astfel un procent mediu de uitare de 15%. În același timp, dacă aceleiași persoane i s-ar da să rețină, în același interval de timp, 200 de cuvinte, ea va depune un efort mult mai mare și cel mai probabil nu va reuși să rețină mai mult de 10-15, neapucând nici să parcurgă întreaga listă. Avem deci de-a face cu un efort mai mare pentru un procent de uitare de peste 90% și mai puține cuvinte reținute. Probabil că un experiment ar infirma valorile exacte specificate de mine, însă modelul este corect. Acest raționament simplu este ignorat în alcătuirea programelor școlare.

3.1.3. Exemple

În clasa a VIII-a, la geografie, se predau aproape toți munții din România și zeci de vârfuri muntoase. Copiii sunt "ascultați", ei trebuind să recite aceste denumiri și valori numerice, iar aceasta este modalitatea în care are loc evaluarea performanțelor lor.

Am deschis la întâmplare un caiet de biologie de clasa a X-a al unui elev care urmează un liceu cu profil de matematică-informatică. Citez: "Porțiunea dintre două membrane Z succesive se numește sarcomer și este unitatea morfofuncțională a miofibrilelor" sau "Cordonul lemnos este format din vase metaxilem de calibru mare dispuse spre cambiu intrafascicular și din vase protoxilem de calibru mic dispuse spre periferie". O lecție este alcătuită din zeci de astfel de afirmații pe care elevii sunt nevoiți să le învețe pe de rost (este de bun-simț că o asimilare în sensul unei înțelegeri în profunzime și rețineri de lungă durată nu are loc) pentru ora următoare la care este posibil să fie "ascultați". Acestea sunt doar două exemple, probabil nu cele mai relevante, alese din mediul preuniversitar.

Curricula universitare sunt la rândul lor îmbâcsite de informații pe care nici specialiștii în domeniu nu le stăpânesc, ele fiind, în caz de nevoie, ușor accesibile în literatura de specialitate.

3.1.4. Explicații

În alcătuirea programelor școlare se pleacă de la premisa greșită că acel conținut va fi asimilat cu ușurință de către elevi. Dacă această premisă ar fi corectă, sistemul educațional românesc ar fi printre cele mai performante din lume și ar produce enciclopedii ambulante pe bandă rulantă. Însă lucrurile nu stau așa, iar supraîncărcarea programelor are un efect invers ușor de constatat la nivel empiric. Plecarea de la această premisă greșită este alimentată de faptul că cei ce alcătuiesc programe sunt specialiști în domeniile respective (deși, de multe ori, chiar și aceasta este discutabil), oameni care au petrecut o viață studiind și predând acele noțiuni și care în consecință le stăpânesc foarte bine. Ei nu mai reușesc să se detașeze, să se pună în pielea unui elev care se află la primul său contact cu noțiunile în cauză, care este în același timp supus altor contacte similare la celelalte materii și care poate își dorește să mai aibă și activitați extrașcolare. Căci dacă facem un calcul simplu, însumând cele șapte ore petrecute la școală cu timpul necesar efectuării temelor și pregătirii de acasă, mă întreb cum de nu i se pare nimănui curios faptul că unui elev i se cere să dedice școlii, teoretic, mult peste cele 8 ore ale zilei de muncă.

3.1.5. Întrebare

Începând din școala primară și până la ultimul an de facultate cantitatea de informație prezentată depășește cu mult optimul în ceea ce privește randamentul procesului de învățare pentru o persoană cu o memorie și o inteligență medie. Aș fi curios ce rezultate s-ar obține dacă personalul Ministerului Educației ar trebui să redea tezele și lucrările tuturor materiilor din clasa, să zicem, a X-a. Câți ar lua, oare, notă de trecere la toate, sau măcar la majoritatea? Sunt convins că nici unul.

3.2. CE se predă

Pe lângă faptul că se predă excesiv de mult, nu se predă întotdeauna ceea ce trebuie.

Este greu să afirmăm despre o materie sau porțiune de materie că este total inutilă sau irelevantă. Desigur, orice informație se poate dovedi la un moment dat utilă, direct sau indirect. Însă aceasta nu este o scuză pentru a se preda noțiuni cu un grad de utilitate foarte scăzut. A nu se înțelege că nu consider importantă și construirea unei culturi generale, constituită din noțiuni al căror grad de utilitate este greu de apreciat. Însă există o unitate de măsură și pentru acestea, și anume relevanța.

Relevanța și utilitatea ar trebui să fie luate în calcul cu o mult mai mare atenție în alcătuirea programelor școlare.

Este trist că sistemul se împotrivește îmbunătățirii calității informațiilor predate. În mediul preuniversitar profesorii au un control extrem de limitat asupra programei, iar vina se află în cea mai mare parte la nivel central, însă în cadrul universitar sunt convins că profesorii au un grad mare de control asupra conținutului propriilor cursuri. Obișnuiți să predea de zeci de ani aceleași materii, în aceeași formă, pretind studenților o stăpânire integrală a noțiunilor prezentate, stăpânire pe care ei au dobândit-o în urma multor ani de repetiție. Mai mult, se împotrivesc efortului minim de a adapta și îmbunătăți propriile cursuri de la an la an. Puțini profesori universitari se obosesc să obțină ceea ce se numește "feedback", o reacție din partea studenților, atât de necesară, să încerce să analizeze ce porțiuni ale materiei sunt prea dificil de înțeles, prea greoaie sau insuficient detaliate, cu un grad mic de utilitate sau irelevante, să le adapteze, modifice sau elimine și să încerce să își facă materia cât mai "digerabilă", coerentă, cât mai placută și mai interesantă pentru studenți.

Mediul privat poate fi oricând consultat pentru a obține un "reality-check", pentru a confirma că așteptările sale nu sunt nici pe departe satisfăcute de pregătirea academică. După 4 sau 5 ani de facultate un proaspăt angajat trebuie de obicei instruit aproape de la zero la locul de muncă, și nu puține sunt cazurile de absolvenți de A.S.E. care nu știu să țină un bilanț contabil sau absolvenți de Politehnică ce nu știu ce este un tranzistor. Iar culmea absurdului este că acest absolvent de Politehnică care nu știe ce este un tranzistor a făcut 3 semestre de electronică, i s-au predat sute de pagini de scheme și formule, a pierdut săptămâni pregatindu-se pentru unele dintre cele mai grele examene din această facultate, memorând mecanic aceste noțiuni, însă nimeni nu i-a explicat că tot ce face tranzistorul este să amplifice curent. Este un teatru al absurdului jucat pe seama nervilor încă rezistenți ai tinerilor care au avut visul de a face o facultate, crezând, în naivitatea lor, că vor învăța lucruri interesante.

3.3. CUM se predă

Modul în care informația este transmisă elevilor și studenților este poate cea mai importantă componentă a procesului de învățare. Din păcate, acesta este poate și cel mai deficitar proces al sistemului.

Mecanismele prin care creierul uman învață au fost studiate și se cunosc o serie de aspecte ale acestui proces ce stă la baza existenței noastre. Din păcate, mult prea puține cunoștințe din acest domeniu sunt aplicate în procesul educațional.

3.3.1. Plăcerea

În primul rând cel mai important aspect legat de învățare este că aceasta are loc într-un mod mult mai eficient și natural când constituie o plăcere. Desigur, este imposibil ca unui elev să îi facă plăcere să învețe la toate materiile, indiferent de cum ar fi construite programele sau de cum ar prezenta profesorii conținutul acestora, însă se pot face pași importanți în această direcție și este esențial să se întâmple acest lucru. Materia trebuie să fie în sine organizată astfel încât să fie cât mai captivantă, iar profesorii trebuie, cu ajutorul talentului pedagogic, să depună eforturi pentru a o prezenta într-un mod cât mai atrăgător. Mulți profesori nu fac altceva decât să înșire table întregi de materie seacă sau să dicteze copiilor lecția, plecând apoi mulțumiți și cu conștiința împăcată acasă. Însă acest lucru poate să îl facă oricine, nu trebuie să fii profesor ca să știi să scrii la tablă sau să dictezi.

Să luăm spre exemplu fizica, așa-numita regină a științelor, cea a căror legi guvernează aproape tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Fizica deschide ochii către o lume fascinantă, o lume în care există explicații pentru fenomenele pe care le observăm zilnic, și totuși, majoritatea elevilor, la auzul termenului "Fizică", se gândesc la multe formule ticsite de litere ciudate din alfabetul grecesc, care trebuie reținute pe de rost. Este trist că se întâmplă asta, iar fizica este doar un exemplu: majoritatea materiilor au ceva frumos în ele, ceva interesant, care trebuie adus la suprafață. Acest lucru de cele mai multe ori nu se întâmplă, pe de o parte din cauza modului în care sunt alcătuite programele școlare, iar pe de altă parte din cauza lipsei talentului pedagogic sau dezinteresului multor profesori, și asta în condițiile în care milioane de cariere și destine sunt în joc.

Atâția copii cu potențial trec pe lângă materii pe care ar putea să le înțeleagă, pentru care ar putea să dezvolte o pasiune, să le ofere împlinire profesională și financiară, până la urmă un sens în viață, fără ca aceasta să se întâmple.

3.3.2. Prima oră, Captivarea atenției, curiozitatea. Jocul

Este relevant să menționez în acest context cum a decurs prima mea oră de informatică din clasa a IX-a. Aceasta a fost ținută de un profesor tânăr, student la Calculatoare la momentul respectiv, care ulterior s-a transferat la Massachusetts Institute of Technology și a fost angajat de Google, un om modest, cu simțul umorului, fost olimpic internațional și față de care am un deosebit respect și recunoștință.

Deși programa analitică prevedea ca în primele ore de informatică să se predea niște concepte abstracte, generalități, scheme logice și alte noțiuni similare, el a preferat să ne învețe în prima oră cum să afișăm un text pe ecran într-un limbaj de programare. Un lucru banal, dar interesant, care ne-a atras atenția: știam să facem un program. Apoi ne-a învățat cum să citim două numere de la tastatură și să afișăm suma lor pe ecran. Iarăși, un lucru pe cât de simplu, pe atât de ghiduș: deja ne captivase și încercam singuri să citim mai multe valori, să afișăm produsul și așa mai departe. După ce ne-a prezentat la fel de intuitiv elementele de bază ale programării, variabilele, instrucțiunile repetitive și condiționale, după ce ne-am "jucat" cu aceste noțiuni în fața calculatorului, am învățat și acele scheme logice și convenții, pe care le-am înțeles acum foarte ușor: erau un mod de abstractizare a jocului nostru.

Pentru ca aceste prime ore să decurgă în acest mod, pentru ca noi, elevii, să fim captivați și să învățăm din plăcere, a trebuit ca programa analitică să fie încălcată, răsucită într-un fel, de către un om cu un profund simț pedagogic nativ. Este un lucru care se întâmplă foarte rar, un caz particular, care dacă nu ar fi avut loc nu știu dacă aș mai fi avut acum aceleași satisfacții profesionale. Căci pentru mulți dintre elevii acelei clase, jocul de atunci continuă și acum, doar că la alt nivel, de data aceasta primindu-se și bani în schimb.

3.3.3. Intuitivitate vs. rigurozitate

Odată ce stăpânești un set de concepte, cel mai firesc ți se pare să le prezinți într-un mod exhaustiv, cât mai riguros și structurat. Însă procesele de învățare ale creierului uman nu sunt întotdeauna compatibile cu această abordare. Pentru un proces de învățare eficient, ordinea intuitivă este de preferat ordinii riguroase de prezentare a noțiunilor. Trebuie întâi atrasă atenția, subiectul trebuie captivat prin prezentarea unor lucruri interesante, deoarece odată trezit interesul, procesul de asimilare devine mult mai facil și natural. Elevul nu se mai chinuie fără succes să învețe, ci reține fără să își dea seama.

Conceptele care generalizează sau abstractizează un set de noțiuni trebuie prezentate la sfârșit, după ce sunt stăpânite noțiunile în sine, care de obicei sunt mai ușor de asimilat, însă lucrurile stau de multe ori invers, de dragul rigurozității. Dusă la extrem, această rigurozitate ar putea conduce la scenarii absurde: în clasa I ar trebui predat corpul numerelor reale, corpul numerelor raționale, inelul numerelor întregi, ca mai apoi să se particularizeze la numere naturale, înainte de a învăța cifrele, ce aparțin acestei mulțimi.

Odată cu înaintarea în vârstă crește într-adevăr și capacitatea de a înțelege noțiuni abstracte, chiar și aprioric stăpânirii aplicabilităților lor, însă această capacitate este de multe ori supraestimată și abuzată inutil.

3.3.4. Prioritizare

Un alt aspect important legat de învățare este prioritizarea în funcție de importanță a noțiunilor. În cele mai multe cazuri, în momentul de față predarea se face într-un mod omogen, liniar, a tuturor noțiunilor existente în programa materiei în cauză. Însă fiecare materie are niște noțiuni fundamentale, niște concepte cheie pe care elevul ori studentul nu are cum să le distingă de la sine din întreg conținutul care îi este prezentat.

Voi da și aici un exemplu, de data aceasta din matematică: conceptul de derivată a unei funcții. Acesta este un concept fundamental în matematică care, pe pe lângă faptul că este predat mult prea devreme (clasa a IX-a parcă), este de cele mai multe ori prezentat sub forma unor formule care trebuie reținute pe de rost, pentru ca apoi să se treacă la lecțiile următoare. Mulți absolvenți de liceu nu înțeleg în profunzime ce înseamnă acest concept, pe cât de important, pe atât de simplu: derivatele nu sunt o serie de formule, ci o modalitate de a cunoaște ce face o funcție într-un punct: dacă crește, dacă crește mai mult, dacă scade, dacă scade mai mult. Din nou, doar un exemplu, sunt multe altele poate și mai relevante în acest sens.

3.3.5. Repetiția

Unul din mecanismele fundamentale ale învățării este repetiția. Repetiția nu înseamnă neapărat "tocit", învățat pe de rost: oricât de bine am înțelege o noțiune, procesul de uitare este inevitabil dacă nu are loc repetiția. Din acest motiv se fac exerciții la matematică, pentru a lucra repetitiv cu niște noțiuni deja stăpânite (cel puțin teoretic).

Repetiția constructivă este de multe ori neglijată în predare. Sunt anumite noțiuni mai importante, poate unele mai greu de reținut, care trebuie repetate, poate de mai multe ori, în lecții succesive sau de fiecare dată când vine vorba de ele. Mulți profesori trăiesc cu falsa impresie că datoria reținerii este exclusiv a elevului și cred că dacă au prezentat o noțiune este suficient.

În majoritatea cursurilor sau programelor școlare din alte țări se insistă mult pe repetitivitate, până când elevii mai atenți devin plictisiți chiar de explicarea noțiunii în cauză. La noi, se merge pe principiul "Doar am facut asta lecția trecută (luna trecută, semestrul trecut, anul trecut), ce, nu cumva nu ați învățat?!".

3.3.6. Practica

Bagajul genetic cu care se naște orice organism viu este un rezultat al experienței generațiilor anterioare ale speciei respective. Supraviețuirea, și cu atât mai mult evoluția oricărei ființe, are la bază o serie de procese de învățare profund empirice. Aceste procese sunt atât de bine integrate în felul nostru de a fi încât ne vine greu să le conștientizăm sau să le acordăm importanța cuvenită, însă începând cu prima resimțire a senzației de arsură din viața noastră ce ne ferește de foc și până la unele dintre cele mai mari descoperiri din domeniul științific, totul este legat de învățarea prin experimentare.

Capacitatea noastră de a înțelege și procesa noțiuni cu caracter abstract este de o mult mai mare fragilitate decât mecanismele de învățare din experiență, mecanisme dezvoltate și perfecționate în fiecare zi, de către fiecare individ al fiecărei generații, de-a lungul a milioane de ani. Robustețea și înaltul grad de eficiență al acestor mecanisme ar trebui exploatate la maxim în cadrul procesului de învățământ.

Puține sunt materiile la care nu se poate face niciun fel de practică, însă există o serie de domenii în care practica ar trebui să fie elementul principal în jurul căruia să se clădească procesul de învățare. Fizica, chimia, biologia, informatica, și nu numai, sunt materii cu un profund caracter practic și ar trebui predate ca atare.

În programele școlare există prevăzute ore de laborator pentru majoritatea acestor materii, însă din nou, problemele stau în modul în care decurg aceste ore. Dinamica este aproape inexistentă, se insistă pe partea redactării lucrării de laborator și a colectării datelor în loc să se insiste pe experiment în sine, de multe ori se trage o oră întreagă de un experiment a cărui perioadă de interes durează 5 minute și nu se depun eforturi de a veni cu lucruri noi, de a găsi experimente cu un grad mai ridicat de receptivitate în rândul copiilor.

4. Profesorii

Aș face o greșeală dacă aș ataca în bloc corpul didactic. Există atâția profesori care, în condiții precare, supunându-se unor programe de calitate îndoielnică și pe bani puțini, fac niște lucruri minunate. Există oameni dedicați acestei meserii, care ar putea să plece în mediul privat, pe salarii mai mari, însă preferă să rămână în școli din pasiune. Există mulți profesori care au inspirat generații întregi de elevi sau studenți și mii, poate zeci de mii de oameni care îi poartă în amintire cu plăcere. Însă fiecare individ poate număra acești profesori pe degetele de la o mână, iar sistemul de învățământ nu pe astfel de cazuri ar trebui să se bazeze.

A fi profesor este o meserie nobilă, cu responsabilități pe măsură însă; dar înainte de toate, este o vocație. Cu toate acestea, mulți profesori aleg acest drum în viață din lipsa altor oportunități sau pentru confortul activării într-un mediu cunoscut, motive ce nu sunt mereu dublate de dorința, capacitatea și plăcerea de a explica și de a se face înțeleși.

Poate cea mai mare greșeală a sistemului în ceea ce privește profesorul este că nu înțelege ce înseamnă această noțiune. Profesorul trebuie să întrunească două calități fundamentale: profesionalismul (în special stăpânirea materiei) și talentul pedagogic. Această a doua calitate este ignorată complet. Nu se înțelege că nu este nici pe departe suficient ca un profesor să își cunoască materia: el trebuie să fie dornic și capabil să transmită aceste cunoștințe elevilor săi, în caz contrar fiind practic plătit degeaba și făcând mai mult rău.

Sunt atâtea exemple de profesori "celebri" prin universitățile din România, spaimele studenților, acei profesori "severi" la care se pică în proporții covârșitoare, puțini fiind cei ce reușesc să le deslușească și rețină materia. Ba chiar există și competiții între ei, cunosc un caz recent în care un profesor a hotărât să pice 60% dintre studenți (înaintea evaluării) pentru ca materia sa să devină "materie importantă". Astfel de oameni nu numai că nu ar trebui lăsați să profeseze, dar ar trebui trimiși în judecată și puși să plătească daune morale tuturor studenților care și-au pierdut nopțile și și-au tocit nervii încercând să descâlcească cursurile lor neinteligibile.

Severitatea nedublată de potență pedagogică este până la urmă expresia unor frustrări personale refulate pe seama unor copii nevinovați. Și totuși, în fața sistemului, astfel de oameni sunt de neatins, pentru că sunt buni profesioniști: își stăpânesc materia. Atâta vreme cât îți stăpânești materia, vii la ore și nu abuzezi sexual de elevii tăi, ești un profesor model din punctul de vedere al sistemului.

Talentul pedagogic, ușurința de a-ți captiva elevii sau studenții și de a-i face să învețe din plăcere, o trăsătură înnăscută care se poate perfecționa cu timpul dacă există interes și se depun eforturi în acest sens, trebuie să fie piatra de temelie, măsura principală a evaluării, judecării și aprecierii profesorilor într-un sistem de învățământ.

Anii de vechime, numărul de articole sau cărți publicate, comisiile în care au ocupat cine știe ce poziții sau proiectele la care participă sunt doar niște factori colaterali care nu reflectă decât într-o mică măsură calitatea de a fi un bun profesor.

5. Elevii și studenții

Veșnica problemă a conflictului dintre generații îi face pe unii "oameni mari" să arunce vina pe seama "tinerilor din ziua de astăzi", tineri care prin incultura lor, obrăznicia, lipsa de interes pentru idealuri mărețe, preocupările lor mediocre și prin valorile care îi reprezintă ca generație ar fi însăși problema de la baza ineficienței sistemului de învățământ. Sperând că ar putea sa aibă un moment de luciditate, le adresez o serie de întrebări acestor oameni.

Ce limbă străină stăpâneau copiii din generația lor așa cum generația aceasta stăpânește limba engleză? Ce instrumente de o varietate și complexitate similară celor ce alcătuiesc Internetul știau copiii să utilizeze? Ce generație din trecut credeți că a fost vreodată la fel de informată precum "tinerii din ziua de azi"? Când credeți că au fost vreodată cerințele și asteptările pieței forței de muncă mai mari decât cele care îi așteaptă, și cărora le vor face față acești copii? Când credeți că o generație întreagă a interacționat mai dinamic, mai divers și mai intercultural decât o fac acești tineri, fie și prin blamatele rețele sociale de pe Internet? În ce vremuri demult apuse se asculta muzică mai diversă, se vizionau mai multe filme (chiar dacă nu înțelegeți multe din formele de exprimare artistică contemporană)? Ce vă face să credeți că, după milioane de ani de evoluție, fix la generația voastră s-a inversat această lege universală? Nu mai realizați nici măcar absurditatea acestei idei? Care credeți că este probabilitatea ca evoluția până la generația voastră să fi fost una benefică și constructivă, iar fix acum lucrurile să înceapă să se ducă de râpă?

Desigur, meritele saltului evolutiv cu caracter exponențial din ultimele sute, și mai ales zeci de ani nu aparțin generației tinere, ele fiind un produs al descoperirilor tehnologice, al erei de cvasilibertate în care trăim și al altor factori, însă aceasta nu influențează cu nimic existența evidentă a acestei tendințe.

Putem oricând să ne așezăm la masă și să discutăm despre măsura în care evoluția umană în sine nu este cumva un drum sigur către autodistrugere. Însă în nici un caz problema nu poate fi localizată la o anumită generație, iar dacă ea există, există de la începuturi iar umbra ei este omniprezentă în toate generațiile trecute, prezente și viitoare, până la extincția rasei umane.

Revenind la concret, sunt convins că există unități de învățământ, anumite clase sau anumiți elevi ce fac aproape imposibilă exercitarea eficientă a activităților pedagogice. Sunt convins că există mulți profesori buni, dornici și capabili să își servească menirea, ce trăiesc o dramă și un profund sentiment de neîmplinire profesională pentru că nu au cu cine lucra, pentru că elevii lor sunt slab pregătiți, incapabili sau total dezinteresați. Aș vrea să le transmit un mesaj de încurajare acestor profesori, și convingerea mea, chiar dacă poate uneori e greu de crezut, că vor fi mereu câțiva elevi într-o clasă care vor aprecia și vor avea de câștigat de pe urma dedicării și eforturilor depuse de ei. Dar vă asigur că toate generațiile au avut astfel de școli, astfel de clase și astfel de copii, iar vina le aparține într-o mică măsură acestor tineri și doar acolo unde este vorba despre rea-voință.

Profesorii trebuie să știe că respectul nu vine de la sine odată cu intrarea în învățământ, ci trebuie câștigat de la fiecare elev în parte. Singurul lucru care îl absolvă pe profesor de orice răspundere este lipsa bunului-simț al elevului său, dar nu mă refer la bun-simț neapărat în sensul de politețe, ci mă refer la "common sense", simțul comun, acel set de reguli primare ce stabilesc protocoalele de comunicare și interacțiune interumană într-o societate civilizată.

6. Mitul olimpicilor

Atunci când se vorbește despre performanțele sistemului de învățământ din România, olimpicii sunt mereu împinși în față pentru a demonstra calitățile sistemului, ceea ce reprezintă o eroare, presupunând lipsa unei rele intenții. În calitate de fost olimpic, dar poate mai important, în calitate de om care a cunoscut de-a lungul timpului mulți olimpici cu rezultate deosebite pe plan intern și internațional, vă pot afirma în cunoștință de cauză că sistemul de învățământ are, dacă nu nimic, foarte puțin de-a face cu aceste performanțe.

Olimpicii sunt, în primul rând, oameni pasionați, dornici și capabili să studieze și să aprofundeze materiile respective în cele mai neprielnice conjuncturi, pe cont propriu de cele mai multe ori, din surse alternative fără vreo legătură cu materialul didactic uzual.

Există într-adevăr cazuri în care în spatele unui olimpic cu rezultate deosebite se află un profesor deosebit, un profesor talentat și capabil să dezvolte și să alimenteze o pasiune, însă acești profesori sunt rari și în nici un caz nu sunt reprezentativi pentru sistemul educațional românesc.

7. Rădăcinile problemelor

Nu, miezul problemei nu este nici numărul de teze unice, nici anii de învățământ obligatoriu (noțiune ușor abracadabrantă în opinia mea), nici împărțirea pe clase de gimnaziu și de liceu, nici numărul de materii de la bac, sau celelalte probleme cu care se "confruntă" Ministerul Educației după cum se observă din media.

7.1. Percepția asupra trecutului

Am auzit cu toții "oameni mari" care spun: "ce sever era profesorul acela de matematică, ce frică îmi era la orele lui, cât îl uram, dar uite, acum îmi dau seama că până la urmă mi-a prins bine". Desigur, aceeași personă avea o cu totul altă părere în momentul în care era elevul acelui profesor, părere pe care acum o pune în mod eronat pe seama imaturității sale de atunci. Explicația este simplă: în prezent el nu mai simte, și ca atare nu mai ia în calcul, efortul pe care era nevoit să îl facă pentru a face față orelor respective. Ca atare, judecă procesul doar în funcție de rezultate, și dacă acum îi mai sună cunoscute unele noțiuni din acea materie, trage concluzia că actul de învățământ a fost unul de calitate.

Însăși percepția noastră, a oamenilor, asupra trecutului, este sămânța ce stă la baza problemelor din învățământ. Întregul sistem este gândit și evaluat folosind o măsură distorsionată, și anume percepția celor care au reprezentat cândva subiecții sistemului asupra proceselor ce alcătuiesc actul educațional în sine.

Modul în care timpul își pune amprenta asupra percepției noastre este subtil și de cele mai multe ori nu îl conștientizăm, însă are implicații profunde în ceea ce privește propriile noastre convingeri. Un exemplu în acest sens ar fi veteranii de război, dintre care unii ajung, la un moment dat, să își amintească cu nostalgie de perioada petrecută pe front, în pofida atrocităților războiului. Au loc niște asocieri subconștiente și se formează niște interdependențe între amintiri, în exemplul dat între a fi tânăr, plin de viață, și a fi pe front, însă o analiză a cauzelor acestor fenomene depășește scopul acestui articol și competențele mele în domeniu.

Deși cu toții constatăm, cât suntem elevi și studenți, ineficiența, erorile, aberațiile și abuzurile sistemului de învățământ, la momentul respectiv nu avem posibilitatea de a le semnala într-un mod coerent și credibil. Până la urmă, ce știm noi, suntem doar niște copii, nu-i așa? Iar după absolvire, odată cu trecerea anilor, percepția distorsionată a trecutului ne face să vedem cu alți ochi lucrurile, și să fim convinși, în îngâmfarea noastră de oameni maturi și atotștiutori, că avem dreptate.

7.2. Neînțelegerea eficienței

Măsura după care se evaluează orice proces este eficiența. Eficiența actului educațional este raportul dintre importanța (utilitatea sau relevanța) noțiunii învățate și efortul depus pentru asimilarea (înțelegerea și reținerea) respectivei noțiuni. Dacă în privința evaluării numărătorului acestui raport există mari carențe, numitorul este complet ignorat de cei ce gândesc și perfecționează acest sistem.

Scopul management-ului oricărui sistem este de a-l face cât mai eficient. Cum efortul depus (o resursă epuizabilă a celor ce învață), în calitate de numitor al eficienței, este ignorat in proiectarea sistemului educațional, acesta nu are cum să funcționeze corect.

7.3. Răutatea

Subestimarea gravității și profunzimii problemelor din învățământ de către "oamenii mari" este pe de o parte cauzată de irelevanța acestor probleme pentru propriile lor persoane în prezent, de nostalgia propriei tinereți și idilizarea trecutului, dar într-un fel și de o răutate josnică ce nu se justifică nici măcar prin prisma egoismului utilitar: "Lasă ca și eu m-am chinuit la vârsta voastră, de ce să nu suferiți și voi, de ce să vă fie vouă mai ușor? Așa e școala, așa era pe vremea mea și așa trebuie să rămână, ce vă plângeți atât, vă e mintea numai la distracții!" Homo homini lupus.

7.4. Comunismul și lipsa conștiinței

Majoritatea problemelor sistemului de învățământ au la bază lipsa competitivității reale în acest domeniu. Cum instituțiile de învățământ particulare au încă un statut discutabil în România, este vorba de un domeniu preponderent de stat. Învățământul este un domeniu în care guvernează într-o mare măsură legi scrise și nescrise de factură comunistă și în care nu există o motivație sustenabilă pentru evoluție și performanță. De ce s-ar apuca acum un ministru al educației sau personalul din acest minister să facă schimbări reale majore? Ce i-ar motiva pe acești oameni să conștientizeze, să recunoască problemele din sistem, să își pună în cap atâția colegi și să își consume resursele și energia pentru a reproiecta acest sistem?

Nu există competiție, nu există miză, nu există interes, decât pentru putere și statut în cadrul sistemului. Sună cunoscut? Iar dacă ar fi un domeniu în care ar fi în joc doar bani publici, mai că aș înțelege. Însă acesta este un domeniu în care sunt în joc copilăria și tinerețea a milioane de oameni, și ca atare, nu există nici conștiință.

8. Reforma fictivă

La nivel central au avut loc în ultima vreme o serie de schimbări aparent profunde în ceea ce privește actul educațional. În momentul de față se află în dezbatere un proiect de lege a învățământului ce aduce o serie de modificări remarcabile în domeniu. Cel mai probabil aceste schimbări țin de armonizarea cu legislația europeană și sunt mai mult sau mai puțin impuse din exterior.

Majoritatea schimbărilor care au avut loc, precum și prevederile noului proiect de lege a învățământului sunt benefice, constructive și tratează unele din punctele menționate în acest articol. Din păcate însă, implementarea lor are un caracter profund formal.

Un exemplu de modificare majoră ce a avut loc de curând a fost reducerea învățământului universitar de la 5 la 4 ani, și respectiv de la 4 la 3 ani funcție de facultate. Modul în care a fost implementată această modificare însă anulează, ba chiar inversează beneficiile și rațiunile acestei prevederi. Din considerente ce, iarăși, nu țin de interesele studenților, materiile, în loc să fie reanalizate, reduse și adaptate pentru un interval mai scurt de predare, au fost în multe cazuri comasate. Materii vaste ce se făceau înainte într-un an sau doi, se predau acum într-un semestru. La mijloc sunt orgoliile profesorilor universitari care nu sunt dispuși să își revizuiască cursurile, să scadă din "greutatea" materiei lor.

Un alt exemplu de modificare este introducerea obligativității anumitor categorii de profesori de a urma cursuri de perfecționare. Aceste cursuri le conferă o serie de credite pe baza cărora are loc evaluarea lor și a căror număr se reflectă în salarizare. Iarăși, este o prevedere salutabilă, până când aruncăm o privire mai atentă modului în care este implementată. Multe din aceste cursuri sunt "de umplutură", fără un conținut relevant și util, iar predarea lor are aceeași eficiență și se supune acelorași legi ce guvernează sistemul în sine.

Într-adevăr, pentru un observator extern sistemului, lucrurile încep să se miște și se fac pași importanți in direcția reformei. Însă acești pași sunt de cele mai multe ori virtuali, niște pași făcuți pe hârtie. Este evident că lucrurile nu pot fi schimbate peste noapte, însă ar trebui să recunoaștem onest dificultățile întâmpinate la implementare, eșecurile și rezistența pe care o opune sistemul la orice tentativă de schimbare reală și să nu ne mulțumim cu o legislație armonizată la nivel european.

9. Soluții

9.1. Conștientizarea

Primul pas, poate cel mai important și greu de făcut este conștientizarea și recunoașterea existenței unor probleme de fond în sistemul de învățământ. Este un sistem putred și corupt, un sistem în care însuși cel care îi justifică existența, elevul, studentul, este de multe ori umilit, batjocorit, iar interesele sale reale sunt complet ignorate.

Problemele de formă care sunt tratate în momentul de față, deși au importanța lor, sunt un soi de păduche pe capul unui bolnav de cancer metastazic.

9.2. Dorința de schimbare

Următorul pas ar fi acumularea unei dorințe de schimbare, o dorință sinceră și reală de a îmbunătăți, de a reconstrui acest sistem. Din păcate, această dorință nu pare a avea de unde să vină. Singurii afectați de această putreziciune a sistemului sunt elevii și studenții, iar ei nu sunt în măsură să ia decizii sau să se facă auziți. Singurii interesați de o schimbare ar fi copiii, dar ce pot ei să facă?

Puținele organizații studențești cu o oarecare credibilitate se ocupă deobicei cu alte probleme, cum ar fi bursele sau locurile în cămine, probleme importante la rândul lor, însă a căror contribuție la actul educațional în sine este marginală.

Cei care se află în structurile decizionale, cei care au puterea de a schimba, nu au ca scop îmbunătățirea statutului elevului și al studentului. Ei se ocupă cu chestiuni administrative, întâlniri la nivel înalt, discuții formale, armonizarea legislației, obținerea de fonduri, investirea, curioasă de multe ori, a acestor fonduri, reorganizarea examenelor, chestiuni importante, dar iarăși, de multe ori cu un efect similar unei frecții cu spirt la piciorul (sau limba) de lemn. Sunt convins că există și excepții, oameni care conștientizează aceste probleme și vor să schimbe ceva, însă majoritatea fac parte din acest sistem de ani buni și ca atare, probabil că nici nu mai realizează starea deplorabilă în care se află nucleul său. Au început să aibă impresia că așa este firesc să fie, că asta este starea normală a lucrurilor, că totul merge bine și că tot ce trebuie făcut se rezumă la mici ajustări și corecții.

9.3. Proiectarea și implementarea

Odată efectuați primii doi pași (și zâmbim cu toții la auzul acestor vorbe), următorul ar fi munca sisifică de proiectare și implementare reală a unor schimbări de fond. Despre soluții punctuale nu aș vrea să vorbesc prea mult, nu sunt specialist în domeniu, iar la nivel teoretic majoritatea sunt cunoscute deja, deficiențele mari fiind la partea de implementare. Voi menționa deci doar câteva măsuri evidente.

O primă măsură ar fi eliminarea unor porțiuni mari de materie și reorganizarea programelor școlare având în vedere noțiuni de teorie pedagogică.

Foarte utilă ar fi implementarea unui sistem real de feedback, direct de la elevi/studenți și indirect de la mediul privat, prin care s-ar obține o reacție care să autoregleze sistemul, la fel cum interdependența cererii și a ofertei funcționează ca un mecanism de autoreglare a sistemului economic.

Tot esențială mi se pare conceperea unui sistem real (și insist în mod intenționat pe acest cuvânt) de evaluare a cadrelor didactice în funcție nu neapărat de rezultatele absolute ale elevilor, care pot varia mult în raport cu capacitățile acestora, ci în funcție de rezultatele lor relative.

Ar trebui avută în vedere umanizarea sistemului de învățământ, spre exemplu prin implementarea unor sisteme de evaluare mai relevantă și mai puțin brutală a elevilor: dacă ești răcit, deranjat la stomac sau neinspirat în ziua admiterii la facultate, după ani de pregătire, ratezi examenul și implicit un an din viață. Dar cui îi pasă? Cum ar fi dacă adepții acestei metode de evaluare spartană ar primi salariile anual, pe data de, să zicem, 23 august, iar dacă nu ar reuși să ajungă în ziua respectivă la ora 8 fix la serviciu, ar rămâne fără bani?

10. Concluzie

Învățământul primar, gimnazial și liceal totalizează 12 ani. În cazul urmării unei facultăți, un om ajunge să petreacă în jur de 17 ani prin unități de învățământ. Este vorba despre aproximativ un sfert din speranța medie de viață, poate cel mai frumos sfert, în care activitatea principală este învățatul, adică pregătirea pentru viață. Este enorm, iar faptul că în urma acestei perioade "rămânem cu ceva", avem o cultură generală îndoielnică, nervii mai tociți și în cel mai bun caz capacitatea de a îndeplini niște sarcini de serviciu nu ar trebui să ne mulțumească nici pe departe. În acest sfert de viață se pot face mult mai multe, se pot învăța mai multe lucruri, cu mai puțin efort și păstrând mai mult timp pentru activități recreative. Toate acestea dacă s-ar ține cont de eficiență, dacă sistemul ar fi gândit mai bine, dacă cei care îl gândesc și îl operează ar fi mai deschiși, mai puțin egoiști și încrezuți, dacă ar avea o conștiință mai solidă și un minimum de respect pentru copilăria și tinerețea a milioane de oameni.

Ce sper cu acest articol? Absolut nimic. Dar am cumva conștiința mea împăcată că am depus efortul minim de a-l scrie și publica. Este, dacă vreți, tot o expresie a egoismului, satisfacerea propriei nevoi de a-mi împăca conștiința. Nu sunt genul proactiv, nu vreau să pornesc o revoluție sau să ader la vreo organizație și nici nu trăiesc cu iluzia că ar fi posibilă o schimbare peste noapte. Totuși nici nu sunt adeptul atitudinilor complet pasive. Este o miză suficient de mare în joc, viețile unor oameni, pentru a încerca măcar prezentarea sistematizată a unor probleme.

Dacă un singur profesor, după ce citește acest articol, ar încerca din ziua următoare să fie mai receptiv și mai dornic de a-și îmbunătăți performanțele, mă declar mulțumit. Dacă un singur funcționar din Ministerul Educației ar depune mai mult efort pentru implementarea reală a unor reforme, aș fi încântat.

În măsura în care sunteți interesați de subiect, v-a intrigat, revoltat sau plăcut acest articol, vă invit să comentați. Dacă sunteți de acord (în totalitate sau în mare parte) cu cele scrise de mine, puteți menționa asta printr-un comentariu în care selectați opțiunea "Sunt de acord". Demersul acestei forme de vot nu are o finalitate clară, însă cine știe, dacă facem puțină vâlvă, ce iese, măcar un început de discuții și tot ar fi mare lucru.

Ultimele comentarii

Datorită numărului în creștere de comentarii, acestea se ordonează acum invers cronologic (ultimul comentariu apare primul), iar aici sunt afișate ultimele cinci. Restul comentariilor, ordonate tot invers cronologic, se pot vizualiza în pagina de comentarii. Sper să fie de folos această modificare.

Vezi toate comentariile (84) | Postează un comentariu

NumePublic
E-mailPrivat
StatutPublic
Părerea despre articolPublic
ComentariuPublic
Completati textul din imagine
(verificare anti-spam)

iulia diana - Elev - Sunt de acord @ 15/02/2014 14:36

Nu am cuvinte pompoase sa arat faptul ca sunt total de acord..dar si eu vreau sa schimb ceva, insa dupa cum ai spus.. sunt doar un elev.:|

Mihaela Ungureanu - Absolvent studii postuniversitare - Sunt de acord @ 04/10/2013 13:55

Iata, dupa atata timp de la publicarea articlolului zic "sunt de acord" cu cele semnalate. Oare nu se misca nimic in sistemul romanesc de invatamant? Recent am depus si eu un memoriu in acest sens Conducerii unui liceu "de prestigiu" din Brasov, atragand atentia asupra discrepantei dintre ceea ce "se predica" in scoala si ceea ce face sau se vede in practica. Mi s-a raspuns ca nu pot sesiza eu, din exterior, aspectele imbunatatite si benefice...dar eu observ cum se incearca a fi modelati copii nostri si ma sperii: paraciosi, mincinosi, vanatori de note fara fundament...

Jalobeanu Mihai - Cadru didactic în învățământul universitar - Sunt de acord @ 09/09/2013 11:50

Nu numai cã sunt de acord cu cele afermate, dar apreciez analiza sistemului, exemplele concrete și finețea studiului realizat. Din pãcate în cei 4-5 ani dela realizarea lui degradarea generalã a sistemului pare a se fi accelerat, fraudele "academice" dominã, iar studenții, cu prea rare excepții, nici nu mai concep cã ar putea realiza un proiect fãrã "copy-paste". Ca rezultat al așa zisului procedeu de instruire prin proiecte. Universitãțile au ajuns sã achiziționeze programe anti-plagiat, sau sã se aboneze la astfel de servicii, dar cum sã le și foloseascã? Producerea lucrãrilor de licențã și master pe bandã rulantã, oferite pentru 1-200 lei a ajuns afacere profitabilã ce oferã locuri de muncã absolvenților. Pentru cã piața cere, iar profesorii tolereazã. Etica? A ajuns o vorbã în vânt, tot mai rar folositã. Gândirea criticã? Trebuie în continuare eliminatã!

Bogdan Oprescu - Masterand - Sunt de acord @ 03/11/2012 01:06

Felicitari pentru articol.
Foarte multe probleme sunt bine identificate. Am iesit din preuniversitar in 2007 si, intamplator(????), am facut aceleasi constatari.
Am multe comentarii de facut, dar vazand ca articolul e din 2008, presupun ca threadul de discutie e mort. Ar fi interesant sa il repostezi, eventual revizuit. Daca mai esti interesat de discutii pe tema lui, mail me. Cu bine.

Duddu - Absolvent studii universitare - Sunt de acord @ 17/06/2012 19:57

Salut.
Nu stiu daca mai esti interesat de subiect, observ ca in ultima vreme n-ai mai oferit feed-back comentatorilor tai. In orice caz, sperand ca, totusi cineva (poate chiar tu) va fi interesat si va dori sa reia discutia si sa ajungem impreuna la o solutie palpabila, sau ca ii vor fi cuiva de folos randurile de mai jos, am sa-ti spun ca:
Sunt dublu absolvent (de psihopedagogie sociala la Cluj si de psihologie la Sibiu), iar acum lucrez intr-un mediu unde am mereu contact cu oamenii, in special elevi si studenti. Covarsitoarea majoritate a prietenilor si cunostintelor mele sunt, de asemenea, fie elevi si studenti, fie profesori (mai tineri sau mai in varsta). Ba chiar am si lucrat in cadrul a 2 universitati, la Sibiu si la Bucuresti. Din asta se poate deduce ca sunt la curent cu starea deplorabila a invatamantului, desi nu mai am televizor (adica am, dar nu-l folosesc) de foarte multi ani.
Spre deosebire de alti oameni, totusi, imi place sa cred ca pot face ceva. De aceea am purces la redactareaunei ciorne de articol pe acest subiect, pe care am s-o redau mai jos spre edificare. Cu totul intamplator, am hotarat sa verific si internetul in privinta ideilor despre invatamantul romanesc si, la fel de intamplator (probabil datorita numelui sitului), am ales situl tau. Ca sa-ti imaginezi ce surpriza am avut citindu-ti articolul si sa nu mai explic in cuvinte prea sarace, iti redau ciorna mea legata de sistemul de invatamant.

- Inutilitatea multor parti din materiile predate. Fizica optica, comentariile literare (invatate pe de rost), notiuni avansate de chimie, integrale si derivate, geografie politica etc. -> toate acestea isi au locul la facultate, la studii aprofundate, nu la liceu. De ce sa-i incarcam pe copii cu un noian de date de care NU AU NEVOIE si, mai mult ca sigur, nu ar vrea sa le invete vreodata daca ar avea de ales? De ce sa-i afectam evaluandu-i pe baza unor lucruri complet neinteresante pentru ei?
- Felul in care sunt structurate si prezentate materiile: cat mai complex, mai greoi, de parca scopul ar fi mai degraba sa incurce decat sa ajute. Descurajarea opiniilor. Lipsa partii practice, insistarea pe munti de teorie. Cum ar putea, de exemplu, un absolvent de psihologie sa devina psihoterapeut fara sa intre vreodata intr-un cabinet de profil? Ori un absolvent de chimie sa lucreze in cercetare cand n-a pus mana niciodata pe un pahar Berzelius si nu are idee despre ce reprezinta in fapt un mol de substanta... Mai mult, cum ar putea un elev sa studieze fizica cuantica, reactiile din soare etc. atata timp cat nici nu stie ca exista o materie care se ocupa cu asa ceva, ba chiar una pe care o studiaza fara chef in liceu, pentru ca programa l-a indoctrinat cu "optica", desi lui i-ar fi placut, poate, mult mai mult altceva? Cand se gandesc la scoala, elevii nostri vad cu ochii mintii compendium-uri si table intregi de formule fara nicio reprezentare "in natura" a teoriilor. "Avantajul" acestei stari de lucruri este acela ca ne ajuta sa castigam o multime de olimpiade teoretice. Da, acolo suntem grozavi, desi nu ne e, realmente, de niciun folos. Nu ne salveaza de titulatura de "tigani" in afara tarii si nici pe olimpici nu-i scapa de saracie cei cativa lei (la propriu) cu care-i recompenseaza statul. Dar astea nu fac parte din subiectul abordat acum.
- Profesorii, dezinteresul fata de materia predata, incompetenta in a o preda, lipsa unui interes vis-a-vis de feed-back-ul din partea studentilor/elevilor. Salariile gigantice, cu 5 cifre, ale catorva profesori posesori ilegal de norme multiple (stiu multe cazuri concrete chiar eu) pe hartie, norme pe care, de fapt, le tin bietii laboranti cu remuneratii sub 1000 de lei. Ce se va intampla cu acestia? Cine ii va da afara si pe ce criterii? In acelasi context, discrepantele enorme si nefiresti in raportul elev (student) - profesor (profesorul ca Dumnezeu). Lipsa de constientizare din parte studentilor a faptului ca banii lor asigura locul de munca al profesorilor, iar menirea acestora din urma este aceea de a-i incuraja in actul de invatare.
- Evaluari psihologice ale cadrelor didactice, atat la angajare cat si periodic, dupa aceea.
- Secretarele care-si uita menirea.
- Sistemul de evaluare defectuos. Aici nu ma refer doar la calificative vs. note. Oricum, calificativele (alaturi pe reimpartirea pe semestre in loc de trimestre) mi se par de departe una din cele mai imbecile idei cu care a venit onor ministerul. Dar nu cred ca rolul principal al scolii este acela de a te evalua, asa cum este perceput acum. Evaluarile ar trebui facute mai subtil, mai general, nu "pe lectie" ci pe lucrurile pe care le-ai retinut dintr-o anumita materie. De exemplu, la sfarsitul unui semestru, "Discuta despre ce ti-a placut in materia X si argumenteaza-ti preferinta" (idei imbunatatibile).
- Admiterea prea grea la liceu si mult prea usoara la facultate. Interzicerea admiterii pe baza de dosar. Respingerea din start a celor care nu stiu sa scrie corect. Mi se pare inadmisibil sa fii student si sa nu stii sa scrii si sa te exprimi. Acceptarea tacita a acestui lucru "naste monstri". Cu un singur i. Si societati monstruoase, in care institutiile culturale si media promoveaza o scriere defectuoasa (numarul de cazuri reale bazate pe experienta proprie aproape ca-l depaseste pe cel al firelor de par personale si, puteti sa ma credeti pe cuvant, nu am nici macar un inceput de chelie). Pe aceeasi idee, impunerea inutila si artificiala a necesitatii master-ului.
- Tinuta elevilor si gradul de libertate - un subiect delicat, dar care tine de respectul reciproc. Absenteismul si comportamentul in sala de curs.
- Absenta unui dialog constant intre scoala si parinti in scopul unui ajutor reciproc in formarea tinerilor.
SUbestimarea orelor de dirigentie (sau echivalent) care sa pregateasca tinerii pentru viitor, pentru viata in general. Posibilitatea intalnirii cu personalitati din diverse domenii (eventual, dar nu neaparat, absolventi ai respectivei unitati de invatamant), care sa le vorbeasca despre frumusetea si avantajele muncii lor, ale materiei studiate etc. Headhunting implementat cu mai mare eficienta.
- Imprumutarea unor norme si al unei programe din contextul unui sistem de invatamant functional si eficient.
- Investirea in infrastructura spatiilor de invatamant (cladire, laboratoare, sali, dotare, personal etc.)
- Interzicerea amestecului politicii de partid in invatamant. Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului ar trebui sa revina la vechile titulaturi, dezmembrat, iar fiecare din parti ar trebui sa-si vada de propriile probleme.
- In ceea ce priveste advertising-ul, noul Minister al Invatamantului ar trebui sa aiba (pe drept) sloganul "Din pasiune!".

Sper ca a avut cineva rabdare sa citeasca pana la capat si ce am scris eu si poate ca ma va ajuta sa gasim si solutii la cele prezentate, pentru ca tocmai asta lipseste. Eu sunt dispus sa ajut cu tot ce am si pot, chiar daca asta nu inseamna foarte mult.
O viata minunata si mult succes!

Vezi toate comentariile (84) | Postează un comentariu